Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Noi mistere de Bucureşti

        de Gabriel Coşoveanu

Fără a fi deloc uşor de citit, Hotel Univer- sal (Polirom, 2012) o recomandă pe Simona Sora ca romancier de substanţă barochizantă, dar şi ca autor de amplu poem în proză, edificat după toate „regulile” (încă neştiute şi, de fapt, nestatutare printre teoreticieni) unor practici de tip glissando, unde întâlneşti fragmentul riguros verificabil lângă emisia verbală intenţionat ceţos-delirantă. Această scriere complexă, creditabilă ca o cronică alcătuită după canoanele recognoscibilităţii datelor - de la punerea, în 1849, a temeliilor Hanului Teodoraki, devenit Hotel Universal, în inima centrului vechi din Bucureşti, în Gabroveni, până la închiderea sa, în 1997 -, se cere parcursă, conform Epilogului cărţii, ca o mărturie a unei deviante psihic, Maia. O doctoriţă psihiatru, în relatări succesive ale şedinţelor menite să vindece pacienta, ne informează asupra problemelor de speţă medicală constatate: somnambulism autoagresiv, compulsiuni variate, depresie, disfazie, somatizare. Indiciile că Maia ar putea fi un receptacol exagerant, cumul de oglinzi refractante, sunt destul de vagi în primele două sute şi ceva de pagini ale cărţii, susţinute epic, inclusiv prin insertarea tribulaţiilor lui Vasile Capşa, viitorul celebru cofetar. Pe de altă parte, medicul admite că, dincolo de situaţia, relativ clasică, a diagnosticării unei întâlniri eşuate cu sinele, ar fi putut interveni un fapt extraneu practicilor analitice specifice domeniului, şi anume ceea ce se numeşte halucinaţie de contratransfer, o formă prin care supervizorul maladiei intră, involuntar, în „defectul” scenariu supervizat, începând să ezite el însuşi între realitate şi iluzie, optică în prima fază. Că aceea chemată să aline o maladie ajunge să vadă, în sala desfăşurării şedinţelor „de gen”, unde pacienta refuză ab initio canapeaua, figura unui „domn bătrân”, cu „cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată pe viu”, arată că discutăm despre multe lucruri şi puteri misterioase în acest volum.

E unul dintre motivele care ţin atenţia trează de la prima la ultima pagină, pentru că récit-ul care ajunge la noi suportă mai multe chei interpretative. Una ar crea acces la mitologia Bucureştiului catacombic, oneros, cu potenţial rocambolesc, eventual criminal. O alta vizează destinul nefericit al unei femei crescute în gineceu, plină de frustrări, cu un fel de viaţă dublă, Maia însăşi, acceptată în Hotel pentru abilităţile medicale, execrată, în fapt, pentru că e diferită de ceilalţi. O altă pistă de lectură pare de natură imnică, vizibilă în instantanee levantine cu desen fin, unde se ţese povestea facerii unei dulceţi de trandafiri, densă în secrete, ocazie de a descrie o pasiune aproape autodevoratoare pentru a capta „sângele florii”, ca gust şi fragranţă, care ne-ar putea aminti de patima amorală din Parfumul lui Süskind. Un personaj în sine este chiar Hotelul, generator de atmosfer㠄supererotizată, hiperpromiscuă şi clocotitoare”, în care personalităţile se alterează, oameni, altminteri normali, se comportă bezmetic. Definită drept clădire care îşi devoră locatarii, fostul han, construit, pare-se, pe un loc blestemat, e un „loc rău, mămic㠖 după e avertizată mica Maia – e o gaură în pământ pe unde iese foc şi pucioasă, e bine să mă crezi dinainte de a se întâmpla vreo nenorocire”. Profesorul Pavel Dreptu foloseşte expresia „noul Leviatan”, entitate vorace care-l înghite şi pe el, strălucitul dar alcoolicul profesor de limbi clasice, cu o forţă hipnotică a discursului după ingurgitarea unor cantităţi incredibile de băutură. Savantul de la Litere, „fugit” de acasă, ajunge să locuiască în Universal, într-o cameră minusculă, înecat în misoginism şi mizantropie, pentru a fi găsit mort în curtea interioară, cu creierii împrăştiaţi pe asfalt, împins de la o terasă aflată la înălţime. Avem, aşadar, şi o anchetă a poliţiei, prilejul unei asamblări de răspunsuri contradictorii, din care nu se exclude şi ipoteza ca profesorul să fi alunecat, dată fiind starea sa obişnuită. Oricum, maleficul e solid instalat în edificiu, coridoarele şi cotloanele sale ascund destule aspecte inavuabile, care rămân ca atare şi după transformarea, la Revoluţia din 1989, în cămin studenţesc, unde relele practici, de la mafia camerelor şi viciile de tot felul înfloreau nestingherit. Parcă un duh ar acţiona în perimetrul acesta, în mod capricios, sigur însă punitiv, ceea ce ne duce cu gândul, mutatis mutandis, la moara dintr-un roman recent al Doinei Ruşti. În ambele cărţi se construieşte, cu migală, figura unui genius loci, care atrage sau risipeşte energiile într-un fel care atenţionează că există, mereu, un dincolo neliniştitor, idee de cea mai pură extracţie romantică, cu iz sepulcral, eventual, dacă vrem, poesc sau „gotic”. Şi la Edgar Allan Poe descoperim destule case bântuite, cu ziduri ori podele care-şi rostesc taina într-o manieră mai mult sau puţin invazivă.

Derutantul Pavel Dreptu, fiind în măsură să compare realităţi academice englezeşti cu situaţia din ţara-i natală, dezvoltă o gnoză sui-generis, aptă să explice regimul obscur, ca şi impenetrabil din unghiul logicii, în care fiinţează fostul Han Teodoraki: „Înţelesese că nu e nimic de aşteptat şi că tot ce este... este aici şi acum – aici, în Universal, şi acum, în seara asta ploioasă de aprilie, când stătea cu ei şi le povestea nu pentru ca ei să înţeleagă ceva, căci nu e nimic de înţeles, ci ca să simtă că mai e ceva dincolo de ei, acolo unde eurile lor nu mai sunt deloc. Iar Universalul, cu promiscuitatea lui eternă, spunea Pavel, este cel mai bun accelerator al prezentului. Dintre toate locurile în care ar fi putut ajunge – Stonehenge, Praga, Santiago de Compostela, Fátima, Lourdes, Damasc, Ierusalim, Varanasi sau Abadiânia –, acest cerc cu raza de un kilometru din centrul Bucureştilor vechi era, pentru el, cel mai intens catalizator al prezentului ca stare, nu ca timp, căci timpul cu măsurătorile şi cu proiecţiile sale nesăbuite nu e decât o gogoriţă bună să ne ţină, ca pe proşti, în melodrama pe care o numim viaţa noastră”.

Hotel Universal are curgere epică acablantă, sectoare de un lirism aromatic tipic balcanic-meridional, alte părţi acide şi abrazive, de balzaciană reconstituire, plus un personaj, Maia, despre care credem că se va impune, în proza noastră contemporană, ca încă un eşantion de enigmă feminină, pe de o parte, şi efigie nefericită a unei epoci nefaste, pe de alta.

© 2007 Revista Ramuri